De ce este inutil să explicăm regulile în timp ce conduceți

„Nu am nevoie de teorie. Mai bine iau lecții de conducere, iar dumneavoastră îmi explicați totul pe parcurs.” Aud foarte des această afirmație. La prima vedere, ideea pare logică. De ce să stați la masă și să studiați ceva, dacă puteți ieși direct în trafic și analiza totul pe exemple reale? Dar tocmai aici apare una dintre principalele probleme ale învățării conducerii.

Când un conducător auto începător se află deja la volan, creierul său este ocupat cu totul altceva. El trebuie, în același timp:

• să urmărească drumul;
• să mențină automobilul pe bandă;
• să controleze viteza;
• să privească în oglinzi;
• să acționeze pedalele;
• să urmărească indicatoarele și marcajele rutiere;
• să evalueze acțiunile celorlalți participanți la trafic;
• să decidă când să frâneze;
• să înțeleagă încotro să meargă;
• să se teamă să nu greșească;
• să asculte instructorul.

Iar în acest moment vrem să mai adăugăm o sarcină:

„Acum rețineți de ce aici cedați trecerea, ce punct din regulament se aplică și ce s-ar schimba dacă indicatorul ar fi amplasat în alt loc.” Creierul nu învață astfel.

Când suntem încordați, asimilăm mai greu informația nouă

Când o persoană abia începe să conducă, cea mai mare parte a atenției sale este dedicată conducerii automobilului. Pentru un conducător auto cu experiență, multe acțiuni sunt automatizate. El nu se gândește la fiecare acțiune în parte: „Acum trebuie să eliberez puțin pedala de accelerație. Acum să privesc în oglindă. Acum să pun piciorul pe pedala de frână. Acum să verific unde este pietonul”. Pur și simplu face toate acestea.

În cazul unui începător, lucrurile stau altfel. Fiecare acțiune necesită un control conștient. Iar capacitatea atenției și a memoriei noastre de lucru este limitată. Dacă acestea sunt deja solicitate de conducerea automobilului, informația nouă și complexă se asimilează mult mai greu. De aceea, explicarea unei reguli ample chiar în timpul deplasării se transformă adesea într-un simplu zgomot de fond. Cursantul aude vocea instructorului. Dar aceasta nu înseamnă încă faptul că a înțeles, a reținut și va putea aplica singur, peste o săptămână, ceea ce a auzit.

Stresul restrânge și mai mult atenția

Să adăugăm aici și frica. Un conducător auto începător se teme:

• să nu i se oprească motorul;
• să nu reușească să frâneze la timp;
• să nu-i încurce pe ceilalți;
• să nu fie claxonat din spate;
• să nu observe un pieton;
• să nu efectueze greșit un viraj;
• să nu greșească în fața instructorului.

Într-o stare de încordare puternică, atenția se restrânge. Persoana se concentrează asupra celei mai urgente sarcini.

De exemplu: „Numai să reușesc să trec acum de această intersecție”. Iar instructorul îi explică în acel moment: „Priviți, aici drumul prioritar își schimbă direcția, de aceea trebuie mai întâi să stabilim…” Cursantul poate chiar să dea din cap în semn de aprobare. Dar foarte des, după ce a trecut de intersecție, nu-și mai amintește aproape nimic. El nu învăța. El supraviețuia unei situații concrete.

Tocmai de aceea, învățarea trebuie să înceapă înainte de a vă așeza la volan

Mai întâi, persoana trebuie să înțeleagă situația în liniște. La masă. Fără automobile în spate. Fără pedale. Fără claxoane. Fără necesitatea de a lua o decizie în două secunde. Poate să se oprească. Să revină la ceea ce a analizat. Să privească o schemă. Să analizeze o intersecție. Să întrebe: „Dar de ce?” Să schimbe un element al situației și să vadă cum se schimbă decizia. Aceasta este învățarea. Când persoana a înțeles principiul, îl aplicăm pe drum. Atunci practica își îndeplinește adevărata funcție: nu explică regula de la zero, ci învață persoana să aplice o regulă deja cunoscută într-o situație reală. Este un proces cu totul diferit.

Teoria trebuie să răspundă la întrebarea „de ce”

Înainte de a porni la drum, cursantul trebuie să înțeleagă:

• de ce aici trebuie să cedeze trecerea;
• cui anume trebuie să-i cedeze trecerea;
• unde trebuie să oprească;
• când poate să schimbe banda;
• cum să aleagă din timp banda de circulație;
• ce înseamnă indicatorul;
• cum să interpreteze marcajele rutiere;
• unde să caute pericolul;
• în ce ordine să execute acțiunile.

Atunci, în timpul lecției practice, instructorul nu mai trebuie să țină o prelegere.

Este suficient să întrebe: „Ce observați aici?” Iar cursantul începe să gândească. Iată indicatorul. Iată trecerea pentru pietoni. Iată automobilul care vine din sens opus. Iată traiectoria mea. Iată cui trebuie să-i cedez trecerea. Iar decizia devine treptat propria lui decizie.

Dar ce se întâmplă când conduceți „după dictare”

Există și o altă metodă. Instructorul spune: „Oglinda”. Cursantul privește. „Semnalizatorul”. Îl pornește. „Frânați”. Frânează. „Cedați trecerea acestui automobil”. Cedează trecerea. „Acum pornim”. Pornește.

Privind din exterior, pare că totul merge bine. Automobilul se deplasează. Greșelile sunt puține. Cursantul este mulțumit. Instructorul controlează situația.

Dar apare o întrebare importantă: cine conducea acum automobilul? Formal — cursantul. Dar deciziile le lua instructorul. Persoana se obișnuiește să reacționeze la comenzile primite din exterior. Nu își formează propriul algoritm de luare a deciziilor. Rezultă un fel de „conducere prin telecomandă”. Instructorul a spus — a executat. Instructorul nu a spus — s-a pierdut.

De aceea, uneori, chiar și după multe lecții, persoana tot nu poate conduce singură

Am întâlnit persoane care au făcut foarte multe ore de conducere. Uneori, într-adevăr, foarte multe. Dar de îndată ce instructorul nu mai este alături, apare frica.

Pentru că a dispărut persoana care le spunea:

• unde să privească;
• când să frâneze;
• cui să cedeze trecerea;
• pe ce bandă să treacă;
• când să înceapă manevra.

Așadar, practica a existat. Dar capacitatea de a conduce independent nu s-a format. Numărul de ore, în sine, nu înseamnă încă o instruire de calitate. Puteți trece de zece ori prin aceeași intersecție, urmând indicațiile instructorului. Sau puteți înțelege o singură dată, în liniște, logica ei, iar apoi să luați de câteva ori, în mod independent, decizia corectă. Rezultatul va fi cu totul diferit.

Teoria nu înlocuiește practica

Și aici este important să nu ajungem în cealaltă extremă. Este imposibil să învățați să conduceți doar stând la masă. Puteți cunoaște perfect regulile și, în același timp, să nu simțiți deloc automobilul. De aceea, teoria și practica sunt necesare într-o anumită succesiune.

Dar ele îndeplinesc sarcini diferite.

Teoria formează înțelegerea.

Practica formează deprinderea.

Iar ordinea contează. Mai întâi: „Înțeleg ce trebuie să fac și de ce”. Apoi: „Învăț să fac acest lucru”. După aceea: „Repet până când execut acțiunea cu încredere”. Și abia apoi: „O execut automat într-o situație rutieră complexă”.

O bună pregătire teoretică reduce numărul lecțiilor practice necesare

Aici există un aspect foarte important. Uneori, persoana gândește: „De ce să-mi pierd timpul cu teoria? Mai bine conduc în aceste două ore”. Dar două ore de practică, în timpul cărora instructorul este nevoit să explice permanent lucruri de bază, pot aduce un rezultat mai mic decât o oră de analiză prealabilă, în liniște.

Imaginați-vă două cursante. Prima vine la lecție și aude pentru prima dată:

• cum să aleagă banda înainte de intersecție;
• cum să stabilească ordinea de trecere;
• cum să efectueze corect un viraj;
• unde să privească.

Jumătate din lecție, instructorul explică.

A doua cunoaște deja algoritmul. Ea vine să-l exerseze.

În cazul cui vor fi folosite mai eficient cele două ore de practică? Răspunsul este evident. De aceea, o bună pregătire teoretică nu vă răpește orele de practică. Ea face fiecare oră practică mult mai productivă și reduce de câteva ori numărul lecțiilor necesare pentru a conduce independent și cu încredere.

Misiunea mea ca instructor este ca, treptat, să nu mai aveți nevoie de mine

Acesta este, probabil, cel mai important criteriu al unei instruiri bune. Să nu învăț cursantul să conducă bine alături de mine. Ci să-l învăț să conducă bine fără mine. De aceea, încerc să reduc treptat indicațiile. Mai întâi analizăm. Apoi executăm împreună. După aceea pun întrebări. Iar apoi tac. Și persoana, singură:

• observă;
• analizează;
• ia o decizie;
• execută;
• corectează.

În acel moment începe adevărata conducere independentă.

De ce programul meu se numește NO STRESS

NO STRESS nu înseamnă doar că încercăm să facem lecțiile plăcute, deși, în cele din urmă, ele sunt foarte plăcute. Este o metodă de învățare.

Nu încercăm să obligăm creierul, în același timp:

• să se teamă;
• să conducă automobilul;
• să studieze regulile;
• să rețină informații noi;
• să ia decizii complexe.

Separăm sarcinile. Mai întâi — înțelegerea. Apoi — exersarea în liniște.

De la simplu — la complex.

De la cunoscut — la nou.

De la teorie — la practică.

De la acțiuni ghidate — la decizii independente.

Tocmai de aceea, dacă o persoană conduce de mult timp, dar încă nu se simte sigură, soluția nu constă întotdeauna în a cumpăra încă zece lecții și a continua să facă același lucru. Uneori trebuie să se oprească. Să clarifice ceea ce nu înțelege. Să completeze lacunele. Să înțeleagă logica drumului. Iar apoi să revină la volan cu o cu totul altă înțelegere.

Nu „încă o încercare”. Ci o instruire completă, bazată pe un sistem. Tocmai pe acest principiu este construit programul meu: NO STRESS — de la memorare la înțelegere, de la înțelegere la practică, de la practică la conducere independentă.

Pentru că scopul nu este să acumulați un anumit număr de ore de conducere. Scopul este ca, într-o zi, să vă așezați la volan fără instructor și să vă dați seama:

„Acum știu ce trebuie să fac. Și, cel mai important, înțeleg de ce.”